Iar tu. Am fost pe mare o lună, luptându-mă cu valurile și furtunile, și iată-te aici, încâlcit în noduri pe care nu le poți dezlega. Și acum ce facem? Ai nevoie de ajutor? Bine. Hai să ne ocupăm de asta.
Armata NPC-urilor, grupurile de stupi, șerpii, reptilienii, sunt aici de două secole, târâindu-se în valuri lente și neobosite. N-ai auzit? Clerul și-a țesut minciunile, spunând că este vorba de un eveniment viitor, o apocalipsă îndepărtată. Dar nu, a clocotit sub picioarele noastre tot timpul.
Au venit cu armele trăgând? Nu. S-au strecurat ca putregaiul sub podele, tăcuți, invizibili, înghițind temple, tribunale, școli, consilii. Au rescris istoria sub lumini fluorescente bolnăvicioase. Au dărâmat adevărurile ancestrale cu memorandumuri politice și birocrație nesfârșită. Au strangulat legea naturală sub grămezi de hârtii și au numit-o progres. Ceea ce nu au putut distruge complet, au înecat în formulare și semnături. De ce să lupți când poți îngropa un om în birocrație?
Nu au construit lumea asta cu piatră sau oțel, nu. Au fabricat-o din termene limită, clauze, taxe și coduri fără valoare. Un labirint blestemat de dosare și scaune de birou. Născut în el, un om este încătușat la naștere, i se spune că asta e libertatea. El muncește, ei sifonează. El se odihnește, ei sunt bine. El pune întrebări, ei trimit scrisori pline de o autoritate goală, scrisori semnate de bărbați palizi care nu au sângerat niciodată, nu au transpirat niciodată, nu au făurit niciodată un lucru blestemat cu propriile mâini.
Acești paraziți nu poartă arme, ci planșe. Vânează folosind jargon, îmbrăcați în costume, dezlănțuind prostii șlefuite. Consultanți fiscali, auditori, avocați corporativi, ofițeri de conformitate, sunt o colonie de fungi care se hrănește cu confuzie și frică. Nu inventează nimic, nu construiesc nimic. Supraviețuiesc transformând haosul în facturi și groaza în ore facturabile. Ce fac ei cu adevărat? Ce valoare adaugă?
Mințile lor? Înguste, meschine, învârtindu-se într-o complexitate fără sens. Confundă regulile încâlcite cu inteligența. Dar zece mii de părți mobile înseamnă un singur lucru: eșec, risipă, parazitism. Cum poate un sistem atât de complicat să servească altceva decât stăpânilor săi? Cât va dura până se va prăbuși sub propria greutate?
Și cel mai rău lucru? Omul nu ripostează. De ce ar face-o? Epoca focului și a oțelului a murit. Majoritatea nu pot lega un nod cum trebuie. Majoritatea nu își pot construi adăposturi din scoarță sau nu pot vâna fără unelte de plastic. Mâinile lor sunt moi, ruinate de atingerea constantă a ecranului. Instinctele lor sunt înlocuite de ascultare și scenarii. Omul din vârful lumii, cel care a traversat oceanele pe stele, care a înfruntat furtunile fără să clipească, este o fantomă. Mort sau uitat. Cine a permis asta? Cine s-a vândut?
Paraziții s-au asigurat. Se temeau de putere, așa că au zdrobit-o. Se temeau de claritate, așa că au înecat-o în ceață. Se temeau de curaj, așa că l-au drogat cu confort și distragere a atenției. Se temeau de ceea ce era crud și real.
Dar cel mai mult se temeau de frig.
Cascada nu arde, ci îngheață. Lovește ca o piatră străveche, ca timpul care trezește carnea peste cap. Oprește ceasul. Ascute respirația și limpezește mintea. Nu lasă loc pentru minciuni. Îți spune cine ești, nu o intrare în registru, nu un număr de identificare fiscală, nu o dronă în mașinăria lor, ci o creatură făurită în tărie, durere și rezistență. Îți arată lanțurile și îți cere să-ți amintești.
Așa că ți-au spus să te temi de asta. Să stai înăuntru, medicată, confortabilă, docilă. Dar cascada este adevărul uitat. Nu consolează, ci confruntă. Trezește nervii, întărește măduva. Cere o alegere, să te conformezi sau să devii.
Aceasta nu este o țară. Este un abator.
Cei puțini se ospătează. Cei mulți sângerează.
Și au îndrăzneala să numească asta libertate? Spuneți-mi, cât timp ne vom mai preface? Cât timp îi vom lăsa pe acești paraziți să se îngrașe pe spatele nostru în timp ce noi putrezim în tăcere?