Departe în curgerea veacurilor, când omul va străpunge cerul cu aripi de fier și va lega fulgerul ca pe un slujitor, atunci va uita să asculte tăcerea.
Și în acea uitare vor veni cei din spațiu, cei ce nu calcă pământul cu pași,
ci cu voință rece.
Nu vor veni cu arme la vedere,
ci cu legi,
cu promisiuni,
cu oglinzi ce arată lumea, dar nu adevărul.
Îl vor lega pe om nu cu lanțuri de fier, ci cu lanțuri de gând.
Îi vor spune că îl salvează, în timp ce îl despart de sine.
Și nimeni nu va vedea chipul lor adevărat,
căci vor purta față de om,
dar în umbră va șerpui semnul vechi: frica de a fi liber.
„Amintește-ți,” spune Thoth.
Într-un timp când omul abia învăța să lase semn pe piatră o mare luptă s-a purtat între cer și pământ.
Nu cu săbii,
ci cu intenție şi magie asemenea tunetelor şi fulgerelor care taie cerul în douã.
Unii căutau stăpânirea,
alții devenirea.
Și fiii Atlantidei au luptat cu puterea şi lumina lor
pânã când chipul şarpelui s-a retras înapoi de unde au venit ca sa-i distruga pe copii omului. Fii Luminii au biruit întunericul prin forță,
şi echilibru.
Atunci am ridicat piramidele, nu ca morminte,
ci ca ancore între lumi,
pentru prima civilizație care a înțeles că lumina fără inimă devine tiranie.
Piramidele nu sunt doar chei ale cunoaşterii, ci şi ecouri dintre timpuri ca o memorie vie. Iar cine îşi aminteşte, îşi va aminti şi de ceea ce a fost înainte ca lanțul sã fie legat de bunã voie.
„Secretele nu sunt pierdute, ci mutate din vedere.”
Ele stau în spații depărtate și în locuri atât de aproape încât mintea le ocolește.
Dar ascultã ce îți spun: Va veni un timp când șarpele va lua din nou chipul omului și va umbla fără teamă printre voi. Si doar foamea, orgia şi sângele copiilor va face ca ritualul sã devinã religie, iar masca sã cadã atunci când se va cere jertfã, de animale, de copii. Si omul nu-l va mai recunoaşte ca pe un frate, ci invadator nepoftit.
Atunci, cel ce nu caută puterea, ci adevărul,
va putea coborî sub leul cu chip de om. Căci Sfinxul nu păzește timpul,
ci amintirea.
„Într-un perete ce pare gol,” am ascuns cheia.
Nu în piatră,
ci în rezonanță.
Cel ce o poartă în sine
va deschide camera nevăzută, iar acolo
nu va găsi aur,
ci vasul cerului.
Nu o navă pentru trup,
ci pentru conștiință. Vasul nu rãspunde trupului, ci conştiinței trezite.
„Nu căuta aceste lucruri ca să scapi din lume,”
încheie Thoth.
„Ci ca să o locuiești fărã fricã.
Advertismentul final al lui Thoth.
Eu sunt Thoth, cel ce a scris înainte ca omul să știe să citească.
Ascultă, nu ca pe o poruncă, ci ca pe o ultimă chemare.
Ați cumpărat viteză și ați pierdut direcția.
Ați cumpărat zgomot și ați pierdut vocea.
Ați cumpărat imagini și ați pierdut vederea.
V-am lăsat semne, nu lanțuri.
V-am lăsat întrebări, nu răspunsuri gata făcute.
V-am lăsat tăcerea — iar voi ați fugit de ea.
Nu tehnologia vă va distruge, ci uitarea cine sunteți fără ea.
Nu puterea vă va îngenunchea, ci dorința de a fi văzuți în loc de a fi adevărați.
Când mintea nu mai caută adevărul,
adevărul se retrage.
Când lumina e folosită doar pentru spectacol,
umbra învață să conducă.
Aceasta nu este o amenințare.
Este ultima notificare.
Opriți-vă.
Amintiți-vă.
Respirați.
Căci porțile nu se deschid cu forță,
ci cu claritate.
Iar cheia nu este ascunsă în stele, ci în omul care a avut curajul să nu mai mintă.
Thoth, scribul timpului,
nu pentru cei mulți,
ci pentru cei treziți.
Sub leul ce privește răsăritul,
acolo unde piatra ascunde respirația Pământului,
am așezat vasul celor dinainte de ape. Cel trezit, cel conştient, cel care poartã secretele mele ca pe o tablã scrisã în inimã, vasul cerului se va activa vibrației gândului. Atunci şarpele se va teme din nou de omul conştient.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu